marți, 22 ianuarie 2008

Căntec - "A fost odata un om de zăpadă"

A fost odata
Un om de zăpadă
Nu ştiu pe ce stradă,
Nu ştiu pe ce stradă...

Şi el avea
Doi ochi de cărbune
Sau două alune
Că sunt mult mai bune.

A fost odată
O fată frumoasă,
Nu ştiu în ce casă,
Nu ştiu în ce casă.

Şi ea avea
O carte cu poze
Multe roşii-roze,
Multe roşii-roze.

Şi omu-a zis:
Haide, fată, afară
Cu o sănioară,
Cu o sănioară.

Şi fat-a spus:
Nu pot, că-s răcită
Şi-am amigdalită,
Şi-am amigdalită.

Şi l-a chemat
Pe om să-i arate
Pozele din carte,
Pozele din carte.

Şi a intrat
Şi zâmbind spre fată
S-a topit deodată,
S-a topit deodată.

Povestea mea
E puţin cam tristă,
Daţi-mi o batistă,
Daţi-mi o batistă...

Mănuşa

Intr-o zi de iarna cu furtuna de zapada, padurarul s-a dus in padure dupa lemne cu cainele lui, si si-a pierdut manusa prin zapada.
Si soricelul a ajuns inghetat la manusa, s-a apropiat tremurand si si-a strecurat nasul in manusa, sperios, si cand a vazut ca e goala, s-a strecurat in degetul mic si si-a propus sa-si petreaca iarna acolo.
Si cum statea soricelul acolo, in manusa, abia se incalzise, a auzit o voce: “a cui e manusa asta? sta cineva in ea? “
“Eu, soricelul Chit, dar tu cine esti?”
“Sunt broscuta Oac, ma primesti si pe mine in manusa?”
“Bucurooos!”
Si broscuta a intrat si s-a cuibarit in degetul inelar.
Si cum stateau ei acolo de povesti, au auzit o voce:
“A cui e manusa asta? sta cineva in ea?”
“Eu, soricelul Chit, si eu, broscuta Oac, dar tu cine esti?”
“Sunt iepurasul Tup, ma primiti si pe mine in manusa?”
“Bucurooooosi!”
Si asa si-a facut iepurasul culcus in degetul mijlociu.
Si cum stateau ei acolo si se bucurau ca le e cald si bine si afara ninge, aud o voce inghetata:
“A cui e manusa asta? sta cineva in ea?”
“Eu, soricelul Chit, eu, broscuta Oac, si eu, iepurasul Tup,dar tu cine esti?”
“Sunt vulpita-Cumetrita, ma primiti si pe mine in manusa?”
“Bucurooooosi!”
Si vulpita s-a asezat in degetul aratator.
Si cum stateau ei acolo la caldurica, iaca mai aud o voce, groasa dar dardaind:
“A cui e manusa asta? sta cineva in ea? “
“Eu, soricelul Chit, eu, broscuta Oac, eu, iepurasul Tup, si eu, vulpita-Cumetrita, dar tu cine esti?”
“Sunt lupul Cel Sur, ma primiti si pe mine in manusa?”
“Bucurooooosi!”
Unde mai era loc si pentru el?
“In degetul mareeeeeee! “
Si animalutele s-au cuibarit toate acolo, in manusa imblanita, si spuneau povesti si dormitau la cald, si deja erau bucuroase ca or sa aiba unde sa-si petreaca iarna ce grea.
Si deodata, cum ziua se apropia de sfarsit si padurarul terminase de incarcat carul cu lemne, deodata, cainele lui credincios se opri si incepu sa latre si sa scurme in zapada praospat asternuta: gasise manusa pierduta a stapanului.
Cand s-a apropiat, padurarul a vazut iesind in goana din casuta, pe soricelul Chit, broscuta Oac, iepurasul Tup, vulpita-Cumetrita si lupul Cel Sur, fiecare din cate un deget .
Si-a ridicat mirat manusa, a pus-o in buzunar, si-a chemat cainele care continua sa latre, si a manat caii, sa duca spre casa carul cu lemne.

joi, 17 ianuarie 2008

A fost odata un baietel pe un gard (Octav Pancu Iasi)

O gradina avea un gard. Un gard de lemn ca toate gardurile de lemn. Odata trecu pe acolo un baietel. Si baietelul desena pe gard un alt baietel.
Si desena asa:
Ii facu mai intai capul. Rotund ca o minge. Apoi urechile ca doua toarte de cratita. Doua puncte - ochii. Ii facu si parul. Si gura care semana cu o gura. Nasul nu semana tocmai cu un nas, dar baietelul il facu acolo unde de obicei se afla nasul. Desena si gatul. Pe urma desena trupul. Trupul arata ca o pruna mare sau ca un pepene mic - cum vreti! Mainile nu-i fu greu sa le faca. Un bat de o parte si altul de cealalta parte a prunei mari sau a pepenelui mic. Si cu picioarele termina repede: desena dedesubt alte doua bete!
Multumit baiatelul pleca mai departe.
Dar pe acolo mai trecu un baietel. Vazu baietelul de pe gard si-si zise: "Imi place! Numai ca baietelul de pe gard n-are pantaloni. Nu pot sa-l las asa..."
Si al doilea baietel ii desena baietelului de pe gard o pereche de pantaloni. Apoi pleca in drumul lui.
Nu trecu mult si trecu pe acolo o fetita. Vazu si ea baietelul de pe gard si-si zise: "Nu-i urat. Are chiar si pantaloni. I-ar mai trebui o camasa si o pereche de pantofi. Am sa-i daruiesc eu!"
Si fetita ii facu o camasa si o pereche de pantofi. Pantofii semanau mai mult cu niste galosi, dar erau numai buni pentru baietelul de pe gard.
Fetita era asteptata acasa si se grabi sa plece.
Dar mai trecu pe acolo o fetita. Ea se uita la baietelul de pe gard si-si zise: "E frumos! In curand insa vine iarna. Baietelul nu are palton, nici manusi, nici caciula. Asta nu se poate!"
Si cea de-a doua fetita ii desena baietelului de pe gard paltonul, manusile si caciula. La palton uita sa coasa un nasture, dar asta se mai intampla uneori chiar si la fabrica...manusile le facu foarte bine. Parca le-ar fi impletit bunica. Nici caciula nu era rea. Eu as purta-o daca ar fi a mea!
Si cea de-a doua fetita pleca. Avea multa treaba: trebuia sa-i faca baie papusii.
Dupa ea mai veni un baietel. El vazu baietelul de pe gard si-si zise: "Ce baietel cumsecade! E insa cam suparat. Poate pentru ca n-are cu ce se juca. Las' ca sunt eu mester bun si-i fac o sanie." Si baietelul ii desena repede o sanie. Sania avea o scandura rupta - eu insa m-as da cu ea si asa!
Pe urma, baietelul se duse la un prieten sa manance cartofi copti, dar asta nu ne intereseaza pe noi!
Pe noi ne intereseaza ca mai avea drum pe strada aceea inca un baietel. El se stramba la baietelul de pe gard si ii zise: "Caraghiosule!" si se grabi sa ii deseneze limba scoasa afara din gura...
De atunci au mai trecut multi copii pe acolo. Dar toti au spus: "Vai, ce urat! Pe gard e un baietel care sta cu limba scoasa! Ce urat! Ce rusine!"
Noroc ca a venit o ploaie si l-a sters pe baietelul de pe gard...

Povestea fulgului de zapada (Trenca Banciu)

Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Pa­rintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor. Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei. Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamantul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca ce lucru luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau asa de fericiti, ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce da­duse peste ei.
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea. Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o sco­tea pe fata la plimbare numai seara. In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase. Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei. Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de somn, fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mangaie obrajii infierbintati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atat de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna", mangaindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vi­zita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; „Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
"— Copila mea, copila mea!" striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primej­die. Dupa putin timp, mama ii spuse: „In clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta. In curand mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie. Cand rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca li­curicii alergau de colo-colo prin gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada. Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua ramanea cu gospodaria, acasa. Cand pleca nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine!". Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.
Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. "Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am?" Si se indrepta spre usa, dar... isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si in­cepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse per­deaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluiau tot pamantul. Pasarelele ciripeau, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care mai de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare tre­ceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu. "Ce bine trebuie sa fie afara", gandi Roua. "Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!" Duse mina la cap, isi mangaie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa. „Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse. Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si noaptea tarziu se culcara. A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minu­nata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine. Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda, vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare. „Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea... apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: „Vino, vino!"Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangaie florile; incerca sa prinda un fluture. Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul...parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe. Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate atinge pamantul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus. „Ajung la soare, ajung la soare! Cit am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!" Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: „Cum de n-am iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri." Cum o sa-i poves­teasca mamei tot ce a vazut! In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de parca i-ar fi atirnat cineva pietre de picioare; se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se du­mireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o su­medenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cate un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui. Se inghesuiau asa de tare, incat s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai. Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunand si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe pi­caturi de apa ca pe pamant trebuie ploaie. Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intalnit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ri­dice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zambet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care in­cotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu mainile de barba mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare." Si au zburat ei asa pana ce l-au intalnit in cale pe Vajaie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, e o fetita si cum Ger Naprasnic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci o raza de soare se strecurase strengareste prin fe­reastra si ii topise un fir de gheata din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vant nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Naprasnic. Vajaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja. Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vajaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o pote­cuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Naprasnic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma. Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua, tremurand de frig se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era. Ger Naprasnic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: „Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!" Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plingea fara oprire. Ger Naprasnic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta. Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.
Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gandi: ce-ar fi daca odata cu bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra...si asa facu. Ger Naprasnic simti ca nu mai e pieptanat, lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vajaie Vant. „Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla cat poti si prefa-o in fulg de zapada!" Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa, cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga ce alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai pare. Atunci incepu sa sufle; Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet, incet simti ca o cuprinde un somn odihnitor. Cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult — casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pa­sarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand plecase. Totusi ea a recunoscut locurile dragi.
„N-am sa te las, mosule, sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparand pamantul de furia gerului naprasnic. Si asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de zapada care acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca paman­tul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.